vineri, 21 septembrie 2012

Violarea secretului corespondenţei

Inviolabilitatea corespondenţei, a comunicărilor şi convorbirilor de orice fel nu are caracter absolut; ea poate fi, în anumite cazuri şi condiţii, restrânsă. Această posibilitate este prevăzută tot în Constituţie (art. 49 alin. (1), unde se prevede că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamitaţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Infracţiunea de violare a secretului corespondenţei constă în deschiderea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă.
De asemenea, această infracţiune mai poate consta şi în sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţa de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
Infracţiunea de violare al secretului corespondenţei are ca obiect juridic libertatea persoanei de a comunica în deplină siguranţă, fără ca aceasta activitate pe care o desfăşoară sa fie supusă cenzurii sau unor indiscreţii.
Deoarece şi la infracţiunea de violare a secretului corespondentei, valoarea ocrotită este reprezentată printr-un drept subiectiv nepatrimonial, poate exista totuşi şi un obiect material, în maura în care informaţiile comunicate au un suport material şi se acţionează asupra lui. Astfel. „atunci când fapta se săvârşeşte prin deschiderea unei corespondenţe sau prin sustragerea, distrugerea ori reţinerea acesteia, obiectul material este însăşi corespondenţa violată.”
În cadrul laturii obiective, elementul material este reprezentat de o acţiune ce se poate realiza în diferitele modalităţi prevăzute de varianta tip a infracţiunii sau de cea asimilata.
Astfel, în varianta tip elementul material se poate realiza prin doua modalităţi: deschiderea unei corespondenţe sau interceptarea unei convorbiri sau comunicări.
La varianta asimilată, elementul material se poate realiza, fie prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea corespondenţei, fie prin divulgarea conţinutului unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări.
În plus, condiţia ataşată elementului material, necesară pentru existenta infracţiunii, este ca acţiunea, în oricare din modalităţile prevăzute de textul incriminator, să se fi realizat fără drept.
În anumite cazuri, legea permite deschiderea corespondentei altuia, fără consimţământul destinatarului. În acest sens, părinţii, tutorii şi orice persoană care are sarcina de a asigura educarea minorilor, pot deschide corespondenţa adresata acestora, numai atunci când există indicii că, prin conţinutul ei, corespondenţa ar putea influenţa negativ dezvoltarea lor morală.
O problema controversata în literatura de specialitate a reprezentat-o posibilitatea şotului de a deschide corespondenţa adresata celuilalt. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul existentei infracţiunii de violare a secretului corespondentei, în cazul în care, dorind să verifice fidelitatea şotiei, făptuitorul a înregistrat convorbirile telefonice ale acesteia, cu ajutorul unui dispozitiv special confecţionat în acest scop.
În ceea ce priveşte sustragerea unei corespondenţe, dacă respectiva corespondenţă sustrasă conţinea bani sau alte valori, pe care făptuitorul le-a însuşit, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei intră în concurs cu infracţiunea de furt.
La infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, tentativa nu se pedepseşte, iar sancţiunea pentru săvârşirea acesteia, consta în închisoare de la 6 luni la 3 ani. Având în vedere ca şi în acest caz este vorba de protejarea unui drept subiectiv nepatrimonial, care, în plus poate privi aspecte legate de viaţa intimă a individului, în mod firesc, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea parţilor înlătură răspunderea penală.

Raspunderea civila delictuala

Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: răspundere civilă delictuală și răspundrere civilă contractuală. Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art.998-1003 Cod Civil, ea fiind o specia de răspundere juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat altei persoane un prejudiciu este obligată să îl repare.
Spre deosebire de răspunderea constractuală, care presupune încălcarea unei obligaţii contractuale, răspunderea civilă delictuală se naşte de regulă, ca urmare a nesocotirii unei obligaţii legale. Strict vorbind ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp şi o pedeapsă.
Pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale:
  • existenţa unui prejudiciu,
  • fapta ilicită, prin care se încalcă o anumită obligaţie,
  • raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită și
  • culpa (săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte – elementul subiectiv al răspunderii).
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă, care se aplică nu numai în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ci şi în considererea patrimoniului său. În situaţia în care autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderii, obligaţia de dezdăunare și însăşi răspunderea civilă delictuală se vor transmite moştenitorilor săi.
Răspunderea civilă delictuală are la bază două funcii pe care se ghidează, şi anume:
  1. Funcţia educativ-preventivă și
  2. Funcţia reparatorie.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne niciodată nesancţionata, ci atrage după sine obligaţia de dezdăunare a persoanei vinovate de producerea acesteia, fiind astfel evidentă funcţia educativă şi în acelaşi timp sociabilă de prevenire a producerii unor fapte ilicite.
Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplineşte şi o funcţie reparatorie, fiind considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
Obligaţia de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului, răspunderea civilă delictuală constituind în acest sens și un mijloc de apărare  a drepturilor reale sau de creanță.
O aplicabilitate a răspunderii civile delictuale o reprezintă răspunderea producătorului pentru produsele defectuoase puse în piață. În materia răspunderi pentru produse defectuoase se presupune că, din moment ce bunul achiziţionat a pus în pericol viaţa, sănătatea, patrimoniul consumatorului (nu numai a celui, ce nemijlocit l-a dobândit, dar şi al celor care se foloseau de acest bun sau, se aflau prin preajmă la momentul cauzării prejudiciului), se va antrena răspunderea delictuală a producătorului,  pe câtă vreme însă, pentru un bun defect prin el însuşi, care din anumite motive nu poate fi folosit după destinaţie, neprezentând pericolul despre care s-a amintit mai sus, va putea fi antrenată răspunderea contractuală și nu delictuală.
Privitor la raportul dintre cele două forme ale răspunderii civile, respectiv între răspunderea civilă delictuală și contractuală, menţionăm că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe când răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

Răspunderea pentru fapta altuia

 Printre modificarile aduse de Noul cod civil se numara si instituția răspunderii pentru fapta altuia, reglementată în cuprinsul art. 1372 - 1374 din Noul Cod Civil.

Răspunderea pentru fapta altuia este o formă a răspunderii civile delictuale care constă în obligația de a repara prejudicul cauzat prin fapta ilicită comisă de alte persoane.
Răspunderea presupune că persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat de către aceste persoane, ceea ce înseamnă că persoana respectivă poate să fie obligată să repare în natură prejudiciul sau să plătească despăgubiri.
De asemenea, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul nu are discernământ și nu răspunde pentru fapta proprie. Cel obligat la supraveghere este scutit de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau tutorilor, aceștia sunt scutiți de răspundere numai dacă probează că fapta copilului nu este consecința modului în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești, ci aceasta este urmarea unei alte cauze.
Răspunderea comitenților pentru prepuși este acel tip de răspundere ce presupune că cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori a altui prepus, răspunde de prejudiciul cauzat de către acesta din urmă.
Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, în funcție de împrejurări, ar fi putut să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Un aspect particular îl are răspunderea în cazul faptelor prejudiciabile ilicite produse de minori. Astfel părinții nu răspund pentru fapta minorului dacă aceștia fac dovada că sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru angajarea răspunderii persoanei ce avea obligația legală de supraveghere a minorului. De asemenea, comitentul răspunde pentru fapta comisă de minorul ce are calitate de prepus al său. În cazul în care comitentul este chiar părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta pentru una din cele două forme de răspundere.


luni, 30 iulie 2012

Mostenirea legala

 




Nu ezitati sa apelati cu incredere la site-ul Licitatii Juridice sau la partenerii nostri Casa de avocatura Coltuc, avocat@coltuc.ro, 0745150894.


Ce este moştenirea?

Moştenirea este transmitere patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi. Este de menţionat că moştenirea poate fi  realizată prin două forme conform testamentului adică moştenire testamentară; sau în termenul legii - adică moştenire legală.
Cine poate fi succesor?

În cazul succesiunii testamentare succesori pot fi: persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi sau născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesul celui ce a lăsat moştenirea.

În cazul succesiunii legale succesori pot fi: persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copii celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copii  celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi după decesul acestuia.
Cine nu poate fi succesor testamentar sau succesor legal?

Aceste categorii de persoane care nu pot fi succesori legea îi numeşte succesori nedemni.

Astfel nu poate fi succesor testamentar:

1.

persoana care a comis intenţionat o infracţiune  sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea  dacă aceste circumstanţe  sunt constatate de instanţa de judecată.
2.

persoana care a pus intenţionat piedici în realizarea ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate  sau la  majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.

Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în drepturi părinteşti şi nici părinţii (adoptivi) şi copii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea - credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.
MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
Ce este un testament şi care sunt formele acestuia?

Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.

Este de menţionat că testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:

1.

olograf - scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
2.

autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
3.

mistic - scris în întregime, datat şi semnat de testator, strâns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplica inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Din formele testamentului arătate mai sus vă sugerăm, în vederea prevenirii unor consecinţe negative  să recurgeţi la forma arătată în punctul (b).

De asemenea aceiaşi valoare juridică ca şi testamentele autentice le au testamentele asimilate celor autentificate notarial. Sânt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:

1.

medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
2.

căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe nava sau în aeronava;
3.

comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
4.

şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate.

Aici este de menţionat că în cazul întocmiri testamentului  asimilat cu cel autentic , legea impune o condiţie, acest  testament urmează a fi  expediat cel târziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.
În ce condiţii testamentul poate fi semnat de o alta persoană dacă testatorul din anumite motive nu îl poate semna?

Dacă testatorul, dintr-o anumita cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o altă persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează în testament. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin semnătură manifestarea lui de voinţă.

Nu pot fi martori testamentari persoanele care nu au atins majoratul, cele lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.
Care sunt garanţiile privind secretul testamentului?

Notarul, o altă persoană care autentifica testamentul, martorii, precum şi persoana care a semnat testamentul în locul testatorului, nu au dreptul, până la deschiderea succesiunii, să dea publicităţii date despre conţinutul testamentului, despre întocmirea, modificarea sau revocarea lui.
În ce condiţii poate  fi modificat sau revocat testamentul?

Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:

1.

prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament;
2.

prin depunerea unei cereri la notar;
3.

prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Care sunt temeiurile în care testamentul este considerat fără putere legală?

Testamentul nu are putere legală:

1.

dacă unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului;
2.

în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
3.

dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;
4.

în partea în care încalcă rezerva succesorală.

În ce condiţii testamentul este lovit de nulitate?

Testamentul este nul dacă sânt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice. Dispoziţiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu sânt clare sau contravin una alteia, sânt nule. Testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege este nul. Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată. Dacă dintre câteva dispoziţii testamentare una nu mai are putere legală sau este nulă, iar testatorul nu a lăsat alte dispoziţii, restul dispoziţiilor testamentului rămân în vigoare.
Poate fi contestată valabilitatea testamentului?

Valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condiţiilor de nulitate a actelor juridice, de către moştenitorii legali şi de alte persoane interesate. Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi intentată în termen de un an de la data deschiderii succesiunii. Acest termen nu se extinde asupra acţiunii proprietarului dacă testatorul a testat din greşeală o avere străină ca fiind a sa.
Ce se întâmplă  cu patrimoniul defunctului dacă acesta în timpul vieţii sale nu a întocmit un testament privind transmiterea patrimoniului său unei alte persoane?

După cum a fost  arătat mai sus legislaţia Republicii Moldova prevede două forme de succesiune: succesiunea testamentară şi succesiunea legală. Astfel, în cazul dacă defunctul nu a întocmit un testament privind soarta patrimoniului său, nu are loc succesiunea testamentară, iar persoanele ce au dreptul la moştenire, îşi realizează acest drept prin intermediul moştenirii legale.
MOŞTENIREA LEGALĂ
Ce este moştenirea legală?

Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate î lege, se aplică în cazul în care:

1.

cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
2.

a fost declarată nulitatea  testamentului;
3.

succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
4.

succesorul testamentar este nedemn.

Cine poate fi recunoscut în calitate de moştenitor legal?

În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sunt:

1.

de clasa I- descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei  născuţi vii după decesul lui , precum  şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiilor (părinţii înfietori) celui ce a lăsat moştenirea;
2.

de clasa II- colaterală privilegiaţi (fraţi şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atât din partea tatălui, cât şi din partea mamei) ai celui ce  a lăsat moştenirea;
3.

de clasa a III-a – colateralii ordinari ( unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.

Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropieri) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv  bunicii îi  înlătură pe străbunici etc., indiferent de sex şi linie.

În cazul  moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică reprezentarea: descendenţilor –la infinit; a colateralilor - până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colateralii privilegiaţi - nepoţii de la frate şi soră, strănepoţii de la frate şi soră; colateralii ordinari - verii primari).

Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sânge pe linie ascendentă, precum  şi surorile şi fraţii lui de sânge, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.
În ce condiţii se realizează ordinea succesorală?

Moştenitorii de clasa posterioară sunt chemaţi la succesiune legală numai dacă lipsesc moştenitorii din clasele precedente sau dacă acestea nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei sunt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii de clasele precedente au fost decăzuţi din  dreptul la succesiune. Astfel, mai întîi au dreptul la moştenire succesorii din clasa întîi, apoi cei din clasa a doua şi în sfîrşit cei din clasa a treia.
În ce condiţii  poate avea loc privarea de dreptul la succesiune  în cazul desfacerii  căsătoriei?

Prin hotărârea judecătorească , un soţ poate fi privat de dreptul  la succesiune legală dacă se confirmă că de facto căsătoria cu cel ce  a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înaintea de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.
Poate fi pierdut dreptul la succesiune în cazul declarări nulităţii  căsătoriei?

Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţă de judecată.
REZERVA SUCCESORALĂ
Persoana ce face parte din clasa I-a  şi este inaptă pentru muncă, ce drepturi are în cazul dacă  a fost întocmit un testament în care ea nu este recunoscută ca moştenitor?

În acest caz Codul civil instituie  noţiunea de rezervă succesorală. Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului, cel puţin o doime cota-parte din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală.
Cum are loc determinarea mărimii rezervei succesorale?

Mărimea rezervei succesorale se determina în funcţie de întregul patrimoniu succesoral, inclusiv de averea atribuită pentru îndeplinirea legatului. La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar, se iau în considerare toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul. Moştenitorii testamentari nu se iau în considerare dacă ei nu sânt moştenitori legali.

Dacă testamentul nu se refera la întregul patrimoniu succesoral, rezerva succesorală se separa în primul rând din averea netestată (adică, care nu a fost inclusă în testament), iar în cazul insuficientei acesteia, rezerva se completează din averea testată. Dacă succesorului rezervatar i se testează avere în mărime mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în caz de succesiune legală, el poate cere partea cu care cota primită conform testamentului este mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.
ACCEPTAREA MOŞTENIRII ŞI ELIBERAREA CERTIFICATULUI DE SUCCESOR
În ce condiţii are loc acceptarea succesiunii?

Deoarece moştenirea presupune atît averea cît şi datoriile decedatului, ea nu trece automat la succesori. Succesorul primeşte moştenirea, doar după ce îşi exprimă dorinţa de a o accepta, atît în cazul moştenirii legale cît şi testamentare.

Succesiunea se consideră acceptată când moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii  o declaraţie de acceptare a  succesiunii sau intră în posesiunea  patrimoniului succesoral. Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
În ce termeni poate fi  acceptată succesiunea?

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei. Astfel, din ziua decesului, succesorul are la dispozie şase luni pentru a accepta sau nu succesiunea.

Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din  termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de 3 luni,  ea se prelungeşte până la 3 luni.
În ce condiţii poate fi prelungit termenul de acceptare a succesiunii?

Termenul de 6 luni de zile arătat mai sus poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6 luni. Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în cercul moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa succesorală chemată la succesiune care au omis termenul menţionat.

În cazul dat succesorului i se acordă în natura partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.
Ce se întâmplă în cazul dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiuni şi până la acceptarea moştenirii?

Dacă moştenitorul  a  decedat  după  deschiderea  succesiunii şi până la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cotă succesorală trece la moştenitorii săi (transmisia succesorală).  Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeşte până la 3 luni.

La expirarea termenului  arătat mai sus, succesorii moştenitorului decedat pot fi recunoscuţi de instanţa de judecată că au  acceptat   succesiunea   dacă   instanţa   va   considera   cauzele  omiterii termenului  întemeiate.

Dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui.
Cum are loc renunţarea la succesiune?

Moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.

Moştenitorul poate renunţa la moştenire în folosul altor moştenitori testamentari sau legali. Dacă   renunţă   la   succesiune   în   folosul   mai   multor   persoane, moştenitorul poate desemna cota fiecăreia din ele. în lipsa unei astfel de indicaţii, cota lui se împarte egal între succesorii în favoarea cărora a fost anunţată  renunţarea la succesiune. Nu este admisă renunţarea la moştenire în folosul unei persoane private de dreptul la moştenire sau declarate moştenitor nedemn, inclusiv conform unei dispoziţii exprese din testament.

Dacă unicul moştenitor din clasa respectivă renunţă la succesiune, aceasta trece la moştenitorii din clasa următoare.
Cum are loc confirmarea dreptului la moştenire?

Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor.

Certificatul de moştenitor se  eliberează  după  6 luni  din ziua deschiderii succesiunii, în orice timp. Certificatul de moştenitor se eliberează până la expirarea termenului de 6 luni dacă notarul dispune de  suficiente  dovezi că, în afară de persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori.

Dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii  solicită  să   li  se  stabilească   numai   calitatea,   se  poate emite certificat de  calitate de moştenitor. În certificatul de calitate  de moştenitor se menţionează că acesta nu are valoarea unui certificat de moştenitor şi că poate fi utilizat numai pentru  dobândirea actelor  necesare  pentru  a  dovedi existenţa bunurilor ce  compun patrimoniul succesoral,  urmând ca certificatul  de  moştenitor  să  fie  eliberat  ulterior.  Această  calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a moştenirii, în caz contrar moştenitorul fiind străin de moştenire prin neacceptare
În ce condiţii are loc partajarea averii succesorale?

Partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea certificatului de moştenitor.

Testatorul poate stabili în testament modul de partajare a averii succesorale sau poate încredinţa unui executor testamentar partajul. Decizia executorului testamentar nu este obligatorie pentru moştenitori dacă este evident inechitabilă. In astfel de cazuri, partajul se face prin hotărâre judecătorească.

luni, 23 iulie 2012

Afla tot ceea ce trebuie sa stii despre divort




Nu ezitati sa apelati cu incredere la site-ul Licitatii Juridice sau la partenerii nostri Casa de avocatura Coltuc, avocat@coltuc.ro, 0745150894.



Din nefericire rata divortului a crescut in toate tarile. Indiferent de rangul social, cei aflati in mijlocul unei casatorii care nu mai poate continua, cer sfatul unui avocat inainte de a trimite instantei actele de divort.
In continuare va voi prezenta pasii necesari, care sunt noile reglementari in urma micii reforme in justitie, cum se procedeaza la partaj si cat costa sa divortezi.
 Vrei sa divortezi. Care este un prim pas?

In viata noastra exista momente in care concilierea familiala nu mai este posibila. Acestea sunt situatiile in care se ajunge la masura extrema a divortului. Primul pas in demararea procedurilor difera de modul in care sotii inteleg sa procedeze, de timpul scurs de la incheierea casatoriei si de existenta sau nu a copiilor minori rezultati din casatorie. Sotii se pot intelege in privinta unui divort prin acord numai in situatia in care a trecut mai mult de un an de la incheierea casatoriei si nu exista copii minori rezultati din casatorie.
Divortul prin acord, cu particularitatile sale este calea cea mai facila si rapida de a finaliza procedura in instanta. Aceasta forma de divort mai poate fi incheiata in urma micii reforme in justitie si in fata notarului public sau la starea civila a primariei unde s-a incheiat casatoria. Atunci cand nu este posibila varianta divortului prin acord, unul din soti va solicita desfacerea casatoriei din culpa comuna sau din culpa exclusiva a celuilalt sot.
In ambele situatii primul pas il constituie inarmarea cu rabdare si luciditate pentru a putea structura cat mai clar situatia de fapt la care s-a ajuns in casnicie si motivele crearii acestei situatii.
Ce acte trebuie depuse si unde?

Primul act care trebuie intocmit este cererea de chemare in judecata. In functie de modalitatea aleasa de soti pentru solutionarea litigiului, cererea poate fi semnata si depusa la instanta de ambii soti sau numai de sotul care solicita desfacerea casatoriei. Astfel, in cazul divortului prin acord cererea va fi redactata si semnata de ambii soti. In conditiile inexistentei acordului asupra divortului sau a imposibilitatii legale de a formula o astfel de cerere, aceasta va fi semnata si depusa de unul dintre soti, respectiv acela care solicita desfacerea casatoriei.
Alaturi de cererea de chemare in judecata exista obligativitatea anexarii certificatului de casatorie in original si a actului sau actelor de identitate in copie. In cazul existentei copiilor minori se vor depune si copii ale certificatelor de nastere. Acesta este un minim de inscrisuri ce se vor depune anexat cererii de chemare in judecata. Restul inscrisurilor de care sotii inteleg sa se foloseasca in dovedirea celor afirmate pot fi depuse si in timpul judecatii. Cu privire la instanta competenta a judeca actiunea de divort, aceasta este cea din raza teritoriala a ultimului domiciliu comun al sotilor.
De altfel, aceasta este instanta la care se vor depune actele necesare solutionarii litigiului. Documentele se vor depune personal de catre soti, de asemenea fiind obligatorie prezenta la fiecare termen de judecata. In privinta divortului la notarul public, competenta apartine notarului din raza teritoriala a primariei unde s-a incheiat casatoria. Desi este o procedura nou introdusa, actele necesare coincid in mare parte cu cele ce trebuiesc depuse la instanta de judecata.

Ce taxe se platesc si la cat se ridica costurile unui divort?

 Taxele ce trebuie platite difera in functie de modalitatea de a divorta. Prin intermediul instantei de judecata se plateste o taxa la stat, numita taxa de timbru, in valoare de 39 de lei, la care se adauga timbrul judiciar de 0,3 lei. In varianta notariala, taxele se ridica la 500 de lei. Dupa cum spuneam, noua modificare legislativa da posibilitatea desfacerii casatoriei si la starea civila a primariei unde s-a incheiat casatoria.
In privinta taxelor pentru aceasta procedura, nu exista o reglementare unitara, suma de plata fiind stabilita de fiecare consiliu local in parte. Orice varianta procedurala s-ar alege, sotii pot fi asistati de catre avocati.
In aceasta situatie onorariul avocatial se adauga costurilor, el diferind in functie de complexitatea cauzei si tarifelor percepute de fiecare cabinet sau societate profesionala.
Sa presupunem ca nu exista copii la mijloc. Cat dureaza procedurile?

 In general este greu de apreciat asupra duratei unui litigiu. In ultima vreme, datorita supraaglomerarii instantelor de judecata, termenele intre infatisari sunt de ordinului lunilor, putandu-se ajunge pana la termene de un an. In situatia unui divort prin acord procedura se poate incheia la primul termen de judecata, dar dupa cum am aratat, de aceasta varianta de divort se poate uza numai in anumite cazuri stabilite de lege.
Daca partile nu se inteleg cu privire la divort si la asumarea vinovatiei cu privire la situatia creata, litigiul poate dura de la 6 luni la un an. In unele cazuri, in functie de probele solicitate de parti durata se poate prelungi. In cadrul procedurii notariale, inainte de a se pronunta hotararea notarului public se fac anumite verificari la institutiile competente care, in pricipiu, dureaza 7 zile.
Acestea sunt demersurile in cazul unui divort.

Codul de procedura civila actualizat 2012





Nu ezitati sa apelati cu incredere la site-ul Licitatii Juridice sau la partenerii nostri Casa de avocatura Coltuc, avocat@coltuc.ro, 0745150894


Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 01 octombrie 2011 Monitorul Oficial 409/2011
  • Decizie Curtea Constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din codul de procedura civila 17 mai 2011 Monitorul Oficial 340/2011
  • Legea 202/2010 – privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor 25 noiembrie 2010 Monitorul Oficial 714/2010
  • Legea 177/2010 – pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României 07 octombrie 2010 Monitorul Oficial 672/2010
  • Ordonanţă de urgentă nr. 42/2009 – pentru modificarea Codului de procedură civilă 15 mai 2009 Monitorul Oficial 324/2009
  • Decizie curtea constituţionalã – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea 459/2006 17 aprilie 2009 Monitorul Oficial 256/2009
  • Decizie curtea constituţionalã – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. 2 din Codul de procedură civilă 10 aprilie 2009 Monitorul Oficial 239/2009
  • Decizie curtea constituţională – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 302 din Codul de procedură civilă 25 iulie 2008 Monitorul Oficial 562/2008
  • OUG 51/2008 – privind ajutorul public judiciar în materie civilă 25 mai 2008 Monitorul Oficial 327/2008
  • Legea 459/2006 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 12 ianuarie 2007 Monitorul Oficial 994/2006
  • Legea 7/1996 – cadastrului şi a publicităţii imobiliare 25 iulie 2005 Monitorul Oficial 61/1996
  • OUG 138/2000 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 17 iulie 2005 Monitorul Oficial 479/2000
  • OUG 65/2004 – pentru modificarea Codului de procedură civilă 14 septembrie 2004 Monitorul Oficial 840/2004
  • OUG 58/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 29 mai 2004 Monitorul Oficial 460/2003
  • OUG 58/2003 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 27 august 2003 Monitorul Oficial 460/2003
  • OUG 138/2000 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 02 mai 2001 Monitorul Oficial 479/2000
  • OUG 138/2000 – pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 02 mai 2001 Monitorul Oficial 479/2000
  • OG 13/1998 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 29 decembrie 2000 Monitorul Oficial 40/1998
  • Legea 99/1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice 26 iunie 1999 Monitorul Oficial 236/1999
  • OG 13/1998 – privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 30 ianuarie 1998 Monitorul Oficial 40/1998
  • Legea 7/1996 – cadastrului şi a publicităţii imobiliare 24 iunie 1996 Monitorul Oficial 61/1996
  • Legea 59/1993 – pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi 26 iulie 1993 Monitorul Oficial 177/1993
  • Legea 105/1992 – cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat 30 noiembrie 1992 Monitorul Oficial 245/1992
  • Legea 104/1992 – pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 01 octombrie 1992 Monitorul Oficial 244/1992
  • Decret nr. 81/1985 – cu privire la unele măsuri referitoare la îmbunătăţirea activităţii de soluţionare a litigiilor dintre unităţile socialiste 20 ianuarie 1992 Monitorul Oficial 13/1985
  • Decret nr. 81/1985 – cu privire la unele măsuri referitoare la îmbunătăţirea activităţii de soluţionare a litigiilor dintre unităţile socialiste 01 aprilie 1985 Monitorul Oficial 13/1985