Violarea secretului corespondenţei

Inviolabilitatea corespondenţei, a comunicărilor şi convorbirilor de orice fel nu are caracter absolut; ea poate fi, în anumite cazuri şi condiţii, restrânsă. Această posibilitate este prevăzută tot în Constituţie (art. 49 alin. (1), unde se prevede că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamitaţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Infracţiunea de violare a secretului corespondenţei constă în deschiderea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă.
De asemenea, această infracţiune mai poate consta şi în sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţa de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
Infracţiunea de violare al secretului corespondenţei are ca obiect juridic libertatea persoanei de a comunica în deplină siguranţă, fără ca aceasta activitate pe care o desfăşoară sa fie supusă cenzurii sau unor indiscreţii.
Deoarece şi la infracţiunea de violare a secretului corespondentei, valoarea ocrotită este reprezentată printr-un drept subiectiv nepatrimonial, poate exista totuşi şi un obiect material, în maura în care informaţiile comunicate au un suport material şi se acţionează asupra lui. Astfel. „atunci când fapta se săvârşeşte prin deschiderea unei corespondenţe sau prin sustragerea, distrugerea ori reţinerea acesteia, obiectul material este însăşi corespondenţa violată.”
În cadrul laturii obiective, elementul material este reprezentat de o acţiune ce se poate realiza în diferitele modalităţi prevăzute de varianta tip a infracţiunii sau de cea asimilata.
Astfel, în varianta tip elementul material se poate realiza prin doua modalităţi: deschiderea unei corespondenţe sau interceptarea unei convorbiri sau comunicări.
La varianta asimilată, elementul material se poate realiza, fie prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea corespondenţei, fie prin divulgarea conţinutului unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări.
În plus, condiţia ataşată elementului material, necesară pentru existenta infracţiunii, este ca acţiunea, în oricare din modalităţile prevăzute de textul incriminator, să se fi realizat fără drept.
În anumite cazuri, legea permite deschiderea corespondentei altuia, fără consimţământul destinatarului. În acest sens, părinţii, tutorii şi orice persoană care are sarcina de a asigura educarea minorilor, pot deschide corespondenţa adresata acestora, numai atunci când există indicii că, prin conţinutul ei, corespondenţa ar putea influenţa negativ dezvoltarea lor morală.
O problema controversata în literatura de specialitate a reprezentat-o posibilitatea şotului de a deschide corespondenţa adresata celuilalt. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul existentei infracţiunii de violare a secretului corespondentei, în cazul în care, dorind să verifice fidelitatea şotiei, făptuitorul a înregistrat convorbirile telefonice ale acesteia, cu ajutorul unui dispozitiv special confecţionat în acest scop.
În ceea ce priveşte sustragerea unei corespondenţe, dacă respectiva corespondenţă sustrasă conţinea bani sau alte valori, pe care făptuitorul le-a însuşit, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei intră în concurs cu infracţiunea de furt.
La infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, tentativa nu se pedepseşte, iar sancţiunea pentru săvârşirea acesteia, consta în închisoare de la 6 luni la 3 ani. Având în vedere ca şi în acest caz este vorba de protejarea unui drept subiectiv nepatrimonial, care, în plus poate privi aspecte legate de viaţa intimă a individului, în mod firesc, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea parţilor înlătură răspunderea penală.

Raspunderea civila delictuala

Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: răspundere civilă delictuală și răspundrere civilă contractuală. Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art.998-1003 Cod Civil, ea fiind o specia de răspundere juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat altei persoane un prejudiciu este obligată să îl repare.
Spre deosebire de răspunderea constractuală, care presupune încălcarea unei obligaţii contractuale, răspunderea civilă delictuală se naşte de regulă, ca urmare a nesocotirii unei obligaţii legale. Strict vorbind ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp şi o pedeapsă.
Pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale:

• existenţa unui prejudiciu,
• fapta ilicită, prin care se încalcă o anumită obligaţie,
• raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită și
• culpa (săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte – elementul subiectiv al răspunderii).

Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă, care se aplică nu numai în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ci şi în considererea patrimoniului său. În situaţia în care autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderii, obligaţia de dezdăunare și însăşi răspunderea civilă delictuală se vor transmite moştenitorilor săi.
Răspunderea civilă delictuală are la bază două funcii pe care se ghidează, şi anume:

1. Funcţia educativ-preventivă și
2. Funcţia reparatorie.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne niciodată nesancţionata, ci atrage după sine obligaţia de dezdăunare a persoanei vinovate de producerea acesteia, fiind astfel evidentă funcţia educativă şi în acelaşi timp sociabilă de prevenire a producerii unor fapte ilicite.
Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplineşte şi o funcţie reparatorie, fiind considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
Obligaţia de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului, răspunderea civilă delictuală constituind în acest sens și un mijloc de apărare  a drepturilor reale sau de creanță.
O aplicabilitate a răspunderii civile delictuale o reprezintă răspunderea producătorului pentru produsele defectuoase puse în piață. În materia răspunderi pentru produse defectuoase se presupune că, din moment ce bunul achiziţionat a pus în pericol viaţa, sănătatea, patrimoniul consumatorului (nu numai a celui, ce nemijlocit l-a dobândit, dar şi al celor care se foloseau de acest bun sau, se aflau prin preajmă la momentul cauzării prejudiciului), se va antrena răspunderea delictuală a producătorului,  pe câtă vreme însă, pentru un bun defect prin el însuşi, care din anumite motive nu poate fi folosit după destinaţie, neprezentând pericolul despre care s-a amintit mai sus, va putea fi antrenată răspunderea contractuală și nu delictuală.
Privitor la raportul dintre cele două forme ale răspunderii civile, respectiv între răspunderea civilă delictuală și contractuală, menţionăm că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe când răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

Răspunderea pentru fapta altuia

 Printre modificarile aduse de Noul cod civil se numara si instituția răspunderii pentru fapta altuia, reglementată în cuprinsul art. 1372 - 1374 din Noul Cod Civil.

Răspunderea pentru fapta altuia este o formă a răspunderii civile delictuale care constă în obligația de a repara prejudicul cauzat prin fapta ilicită comisă de alte persoane.

Răspunderea presupune că persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat de către aceste persoane, ceea ce înseamnă că persoana respectivă poate să fie obligată să repare în natură prejudiciul sau să plătească despăgubiri.

De asemenea, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul nu are discernământ și nu răspunde pentru fapta proprie. Cel obligat la supraveghere este scutit de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau tutorilor, aceștia sunt scutiți de răspundere numai dacă probează că fapta copilului nu este consecința modului în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești, ci aceasta este urmarea unei alte cauze.

Răspunderea comitenților pentru prepuși este acel tip de răspundere ce presupune că cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori a altui prepus, răspunde de prejudiciul cauzat de către acesta din urmă.

Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, în funcție de împrejurări, ar fi putut să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Un aspect particular îl are răspunderea în cazul faptelor prejudiciabile ilicite produse de minori. Astfel părinții nu răspund pentru fapta minorului dacă aceștia fac dovada că sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru angajarea răspunderii persoanei ce avea obligația legală de supraveghere a minorului. De asemenea, comitentul răspunde pentru fapta comisă de minorul ce are calitate de prepus al său. În cazul în care comitentul este chiar părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta pentru una din cele două forme de răspundere.